AleGreen OIREP: cum functioneaza transferul de responsabilitate DEEE
În spatele oricărui frigider, televizor, telefon sau aparat electric vândut pe piața românească există o obligație legală pe care cei mai mulți consumatori nu o văd niciodată: producătorul trebuie să asigure colectarea și reciclarea echivalentului acelui produs la finalul vieții sale. În practică, această obligație nu se rezolvă de fiecare companie în parte, ci este transferată unor organizații specializate — OIREP-urile (Organizații de Implementare a Răspunderii Extinse a Producătorilor). Una dintre cele care operează în România este AleGreen, iar înțelegerea modului în care funcționează ea este, în 2026, un test pentru cât de serios tratează țara economia circulară.
De unde vine obligația: OUG 5/2015 și răspunderea extinsă
Cadrul legal aplicabil este Ordonanța de Urgență 5/2015 privind deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEEE), care transpune Directiva 2012/19/UE. Conform acesteia, orice producător sau importator care plasează echipamente electrice și electronice pe piața românească are obligația de a finanța colectarea, transportul, tratarea și reciclarea echivalentului în masă al produselor pe care le-a introdus pe piață. Țintele actuale, calculate ca procent din cantitățile puse pe piață în ultimii trei ani, sunt printre cele mai exigente din UE — și sancțiunile pentru neîndeplinire pot ajunge la sume care depășesc costurile efective de colectare. Pentru un producător individual, îndeplinirea acestor obligații direct este teoretic posibilă, dar practic prohibitivă: ar însemna contracte cu colectori, fluxuri de trasabilitate, raportări lunare către Administrația Fondului pentru Mediu (AFM), gestionarea controlului Gărzii Naționale de Mediu și auditul anual. Aici intervine OIREP-ul.
Ce face o OIREP: contractul, contribuția și colectarea
O organizație ca AleGreen încheie cu producătorul un contract de transfer al răspunderii, prin care preia integral obligațiile legale ale acestuia în materie de DEEE. În schimb, producătorul plătește o contribuție pe tonă sau pe unitate de produs vândut, diferențiată pe categorii (mari electrocasnice, mici electrocasnice, IT&C, lămpi etc.). Tarifele variază în 2026 între câteva sute și câteva mii de lei pe tonă, în funcție de categoria de echipament și de complexitatea reciclării. Cu banii colectați din contribuții, OIREP-ul construiește și menține infrastructura de colectare: contracte cu salubrități, cu retaileri (pentru sistemul „1 la 1″ — cumperi un televizor nou, predai unul vechi), cu Asociații de Dezvoltare Intercomunitară pentru centre de aport voluntar, cu colectori autorizați mobili și — de la apariția lor — cu aplicații digitale ca Șurubel Collect, care preia gratuit DEEE-uri de la cetățeni din București și Ilfov.
Trasabilitatea: de unde se vede că reciclarea s-a întâmplat
Întreaga arhitectură stă pe trasabilitate. Fiecare cantitate colectată trebuie documentată cu formular de încărcare-descărcare, transferată către un tratator autorizat, procesată în condiții verificabile și raportată către AFM cu certificat de reciclare. AleGreen, ca OIREP, este responsabilă să demonstreze că pentru fiecare tonă de echipament pus pe piață de membrii săi există o tonă efectiv colectată, tratată și reciclată — sau, dacă nu, să plătească contribuția compensatorie la AFM (cu sume între 4 și 20 lei/kg, în funcție de categoria neîndeplinită).
Unde apare educația ecologică
În 2026, AleGreen și-a extins activitatea dincolo de partea contractuală-operațională, intrând în educația ecologică prin programul „Deșeurile de astăzi, resursele de mâine”, derulat în licee împreună cu Asociația Acțiunea Verde. Logica este simplă: răspunderea extinsă a producătorului nu se rezolvă fără cooperarea consumatorului. Dacă cetățenii nu duc DEEE-urile la punctele de colectare, OIREP-ul nu-și poate îndeplini obligația — indiferent câți bani are. Investiția în formarea unei generații care înțelege diferența dintre „aruncat” și „recuperat” este, prin urmare, o investiție în propria capacitate de conformare a OIREP-ului.
Tensiunile sistemului: ce se schimbă în 2026
În contextul european actual, vechiul model al OIREP-urilor — cu țintă pe „kilogramele colectate” — este pus sub presiune de noua metodologie europeană de calcul, aplicată din 2018 prin Directiva 2018/852, dar implementată gradual. Reciclarea nu se mai contabilizează la intrarea în tratator, ci la ieșirea din procesul de reciclare, în funcție de cantitățile care devin efectiv materii prime secundare. Diferența este uriașă: un televizor vechi „colectat” produce 10-15 kg de masă inertă, plus câteva grame de metale rare extrase efectiv. Cifra reală a circularității este de zece ori mai mică decât cifra raportată în vechiul sistem. Pentru OIREP-uri, asta înseamnă: contracte mai stricte cu tratatorii (care trebuie să raporteze randamente reale), audituri mai complexe, costuri operaționale mai mari și — invariabil — presiune pe contribuțiile cerute de la producători. Producătorii, la rândul lor, vor încerca să recupereze costurile suplimentare în prețul de raft.
Cine plătește, în final, reciclarea
Răspunsul tehnic este: consumatorul. Contribuția producătorului către OIREP face parte din prețul produsului încă din momentul achiziției — fie că este explicită („taxă verde”) sau, mai frecvent, încorporată în preț fără mențiune separată. Răspunsul economic este însă mai nuanțat: cine cumpără și nu reciclează plătește pentru cei care reciclează, iar într-un sistem matur, această asimetrie scade pe măsură ce ratele de colectare cresc. România, în 2024, a reciclat doar 12% din deșeurile municipale, conform Gărzii Naționale de Mediu, departe de ținta UE de 50%. La DEEE specific, situația variază pe categorii, dar tendința generală este similară.
De ce contează această dezbatere pentru oraș
Pentru un oraș ca Bucureștiul, OIREP-urile sunt partenerul invizibil al primăriei în managementul DEEE municipal. Atunci când Primăria Capitalei sau primăriile de sector contractează salubrități, în spatele contractelor stau și OIREP-uri ca AleGreen care finanțează — sau cofinanțează — fluxurile dedicate DEEE. Centrele de aport voluntar anunțate prin PNRR, aplicații ca Șurubel care preiau gratuit aparate de la cetățeni, campaniile de educație în școli — toate stau pe scheletul administrativ și financiar al sistemului de răspundere extinsă a producătorului. Pentru cetățean, ce contează este că, dacă predă un frigider într-un mod corect, cineva îl plătește pe colector să-l ridice — și acel cineva este, în cele din urmă, sistemul OIREP.